I. Preliminări:
1. Recenta “contradicție” dintre Înalta Curte și Curtea Constituțională – în legătură cu câmpul de aplicare al Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, prin care sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv„, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, a fost, constatată ca fiind neconstituțională, mai exact, dacă efectele acesteia se produc și cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după momentul publicării Deciziei CCR în Monitorul Oficial (20 iulie 2017), dar în litigiile începute anterior acestui moment – reprezintă și un bun prilej pentru a repune în discuție principiul securității juridice, din perspectiva predictibilității actului de justiție, sub componența căilor de atac ce pot fi exercitate și al “clarității legii” ce le reglementează.
2. Însă, dincolo de abordarea teoretică, problema fundamentală ce ar trebui să preocupe – din perspectiva respectării principiului egalității în fața legii – este legată de situația total nefirească în care, sub puterea aceleiași legi, persoane aflate într-o aceeași situație juridică (litigiu evaluabil, început anterior datei de 20 iulie 2017) au avut parte de un “tratament” total diferit, mai exact: în luna iunie (după data de 20) puteau declara recurs, contra deciziei pronuntate în apel, după care, în luna iunie 2018, nu au mai avut acest drept, pentru ca, mai apoi, respectiv în octombrie 2018, să li se recunoască din nou aceasta posibilitate, subliniez, fără să fi intervenit vreo schimbare legislativă, ci pur și simplu, prin “interpretarea” regulilor de drept existente. Sigur, se adaugă aici, și situația acelor cereri de recurs, introduse în considerarea mențiunilor din dispozitivul deciziilor (pronunțate după data de 20 iulie 2017) și evident, al reglementărilor de atunci, dar, în final, respinse ca inadmisibile, considerându-se că de fapt, respectivele hotărâri nu erau supuse recursului.
3. În continuare se naște întrebarea, care vor fi remediile – sper naționale – pentru înlăturarea acestei situații total inechitabile și indezirabile într-un stat de drept, pentru a se restabili astfel ordinea de drept, respectiv asigurarea egalității în fața legii a tuturor justițiabililor, a căror soartă “juridică” a depins de hazardul momentului pronunțării hotărârilor în apel și cel al acordării termenului în recurs (de regulă, fiind invocate din oficiu excepția inadmisibilității, după luna iunie 2018).
II. Chestiunea analizată
4. Cele două instanțe fundamentale, cu privire la aceeași chestiune – determinarea efectelor Deciziei CCR nr. 369 din 30 mai 2017 – au exprimat teze (până la momentul tranșării, în raport de opinia exprimată în concluziile acestui articol) diametral opuse, mai exact, Curtea Constituțională a considerat că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, pe când, Înalta Curte, a statuat că efectele Deciziei CCR se vor aplica numai hotărârilor pronunțate în litigiile pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017).
5. În aceste condiții, când avem două decizii contrare – dar, deopotrivă, obligatorii pentru instanțele de judecată – pronunțate de Curtea Constituțională, pe de o parte, și de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, se pune problema distincțiilor dintre efectele juridice ale deciziilor celor două instanțe, precum și a temeiului de drept care fundamentează preeminența uneia sau alteia dintre deciziile contrare. Problema este cu atât mai sensibilă, cu cât ambele categorii de decizii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată, și anume decizia Curții Constituționale, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituție, respectiv cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
6. Chiar dacă, în prezent, situația “pare” să fie clarificată, începând cu momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 454 din 4 iulie 2018 a Curții Constituționale, în ale cărei considerente, se tranșează și această contrarietate, totuși demersul de față nu rămâne fără interes, acesta, pe de o parte pentru faptul că s-au creat, cum spuneam și în precedent, anumite situații total nedrepte (inechitabile) în rândul justițiabililor, iar pe de altă parte, o atare situație, ar trebui în mod clar reglementate (contraritetate între decizii deopotrivă obligatorii, ale instanțelor fundamentale) astfel încât, să se evite pe viitor apariția unor situații de acest tip, ce afectează în mod substanțial anumite drepturi fundamentale, bunăoară dreptul la un proces echitabil, de a avea dreptul la un tratament egal ș.a.m.d.
7. Situația este departe de fi inedită (nemaiîntâlnită, excepțională) existând și alte situații în care, cele două instanțe au avut poziții diametral opuse, ceea ce – dacă ar fi să privim “partea bună” a problemei – ne permite să ne folosim de acele “dezlegări” date în precedent, pentru a înțelege și găsi “calea juridică de urmat” în situația în care ne găsim.
Dar, pentru început, consider că se cuvine a reaminti succesiunea acestor (trei – până acum) hotărâri și deopotrivă, argumentele ce le-au fondat, care, trebuie să mărturisesc, că dincolo de inconvenientele produse justițiabililor, pentru juriști, au o însemnătate valorică deosebită, fiind argumentații mai mult decat, juridicește seducătoare, mai exact, adevărate demonstrații ale artei dreptului.
III. Contextul și succesiunea hotărârilor celor două instanțe
30 mai 2017 – Prima Decizie a Curții Constituționale
8. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă este neconstituţională.
8.1. În paragraful 32 al acestei decizii, Curtea Constituţională a menţionat astfel: „În final, Curtea constată că, efect al constatării neconstituţionalităţii sintagmei «precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv», cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condiţiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispoziţiilorart. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, este acela că, de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.”
8.2. Notă – Cum Decizia Curții Constituționale, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, înseamnă că, toate hotărârile pronunţate după data de 20 iulie 2017, sunt supuse recursului, mai puțin – cum se arată în chiar cuprinsul paragrafului sus redat – cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
18 iunie 2018 – Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție
9. Prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 147 alin.(4) din Constituția României, efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)”.
Notă: deja se remarcă o antinomie între cele două decizii, în legătură cu efectele produse de Decizia Curții Constituționale (369 din 30 mai 2017) și care, cum lesne se poate observa, constă în abordare diferită în legătură cu urmarea, momentul de la care se aplica această decizie, astfel, dacă – așa cum am arătat – Curtea Constituțională, dispune că “sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României” prin urmare, celor pronunțate după data de 20 iulie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, dimpotrivă, a condiționat aplicarea Deciziei Curții Constituționale de pornirea procesului civil după publicarea acesteia, statuând că efectele Deciziei Curții Constituționale, se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial, însă, numai, în litigiile pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)”.
4 iulie 2018 – A doua Decizie a Curții Constituționale
10. Prin Decizia 454 din 4 iulie 2018, Curtea Constituțională, analizând obiecțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 37 [cu referire la art. 402 din Codul de procedură civilă] și pct. 58 [cu referire la art. 497 din Codul de procedură civilă], precum și art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] și pct. 4 [cu referire la art. XVIII1 din Legea nr. 2/2013] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din data de 1 octombrie 2018, în considerente (la paragrafele mai jos redate) reține următoarele:
“57 (…) Prin această decizie, Curtea a stabilit că, efect al constatării neconstituționalității sintagmei „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv“, cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condițiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, este acela că, de la data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
58. Prin urmare, sub aspectul efectelor deciziei pronunțate, Curtea a stabilit că, indiferent de data introducerii cererii formulate sub imperiul noului Cod de procedură civilă, hotărârea judecătorească privind cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv devine susceptibilă de recurs dacă a fost pronunțată după publicarea deciziei Curții Constituționale [20 iulie 2017]. Din textul analizat se înțelege că toate hotărârile pronunțate anterior intrării în vigoare a prezentei legi supuse controlului de constituționalitate devin susceptibile de recurs în baza acesteia, ceea ce echivalează cu încălcarea atât a art. 1 alin. (5) și art. 15 alin. (2), cât și a art. 147 alin. (4) din Constituție. Or, o lege nu poate conferi retroactiv o asemenea cale de atac, din contră, ea urmând a se exercita în temeiul și baza Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017. În caz contrar, are loc o retroactivare a legii coroborată cu o nerecunoaștere a efectelor deciziei Curții Constituționale, ceea ce înseamnă că sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2) și art. 147 alin. (4) din Constituție.
59. Criteriul ce trebuie luat în seamă și care ține de esența art. 15 alin. (2) din Constituție raportat la aplicarea în timp a reglementărilor referitoare la căile de atac este data pronunțării hotărârii judecătorești. Astfel, în temeiul textului constituțional antereferit, legiuitorul poate supune hotărârea judecătorească unor căi de atac stabilite ca atare prin lege până la momentul pronunțării hotărârii judecătorești. În schimb, legiuitorului îi este interzis să supună hotărârile judecătorești unor noi căi de atac reglementate după pronunțarea acestora (s.n) Aceeași regulă se aplică atât căilor ordinare, cât și extraordinare de atac, ambele categorii de căi de atac urmând să își păstreze aceeași configurație juridică de la data stabilită drept reper de către legiuitor [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 377 din 21 mai 2017, paragraful 86]. Prin urmare, Curtea constată că hotărârile prevăzute de art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pronunțate în perioada cuprinsă între 20 iulie 2017 și data intrării în vigoare a legii supuse controlului de constituționalitate cu privire la „alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv“, sunt supuse recursului numai în temeiul legii existente în acest interval temporar, în configurația rezultată ca urmare a deciziei Curții Constituționale (s.n.).
60. Curtea constată că, prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018*), nepublicată încă la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)“. Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție a condiționat aplicarea Deciziei Curții Constituționale de pornirea procesului civil după publicarea acesteia.*) Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52 din 18 iunie 2018 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 17 iulie 2018.
61. Or, art. 147 alin. (4) din Constituție este, în privința normelor procedurale, de imediată aplicare, având caracter sancționatoriu (s.n.). Prin urmare, în interpretarea acestui text constituțional raportat la normele de procedură civilă, Curtea constată că acesta se aplică atât situațiilor pendinte, cât și celor ce se vor naște în viitor (s.n.) sfera de aplicare a art. 147 alin. (4) din Constituție neputând fi condiționată de faptul că procesul civil a fost pornit anterior sau ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017. Mai mult, Curtea reține că, în mod constant, în practica sa jurisdicțională precizează efectele de ordin constituțional ale deciziilor sale (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2015, paragraful 28, sau Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 52), sens în care în paragraful 32 al Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a stabilit, în mod expres, efectele de ordin constituțional ale acesteia asupra cauzelor pendinte. Având în vedere dimensiunea constituțională a demersului instanței constituționale, rezultă că instanțele judecătorești nu pot înlătura efectele deciziei Curții Constituționale expres indicate în corpul acesteia (s.n.), pentru că ar încălca sfera exclusivă de competență a Curții Constituționale, revenindu-le în schimb obligația de a le aplica în mod corespunzător în cauzele cu care sunt învestite.
62. În acest context, Curtea subliniază că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența să se pronunțe în legătură cu efectele deciziei Curții Constituționale sau să dea dezlegări obligatorii care contravin deciziilor Curții Constituționale (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, sau Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 1 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 16 aprilie 2018, prin care s-a statuat că „Efectele deciziilor Curții Constituționale nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituții ale statului, întrucât un atare demers ar genera o știrbire a competenței sale exclusive în materie. Prin urmare, instanțele judecătorești nu trebuie să interpreteze efectul deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale la cazul dedus judecății, demers pe deplin posibil și în speța de față“] și, pe această cale, în mod expres sau implicit, să infirme, să altereze sau să limiteze efectele acestora. În caz contrar, spectrul neconstituționalității interpretării date fie efectelor deciziei Curții Constituționale, fie normei juridice cu încălcarea deciziei Curții Constituționale va deveni actual, cu consecința, restabilirii, pentru viitor, de către instanța constituțională a efectului general obligatoriu al deciziei sale (a se vedea și Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013).
63. În consecință, Curtea reține că, în urma pronunțării și publicării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, în privința art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu devin incidente prevederile art. 27 din Codul de procedură civilă(s.n.) potrivit cărora „Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul“, pentru că neconstituționalitatea este o sancțiune de drept constituțional care se aplică imediat situațiilor pendinte (s.n.) Astfel, nu se poate ajunge la concluzia că decizia Curții s-ar aplica numai proceselor pornite după publicarea sa, caz în care, în mod evident, hotărârea susceptibilă a fi recurată este pronunțată după publicarea deciziei. Art. 27 din Cod constituie o normă de procedură de natură legală și nu poate restrânge sfera de aplicare a art. 147 alin. (4) din Constituție. Acceptarea unei asemenea teze ar echivala cu prevalența unei norme legale față de una de rang constituțional și s-ar înfrânge în mod indirect efectul imediat și general obligatoriu al deciziei Curții Constituționale. Or, într-un stat de drept toate autoritățile publice, atât în aplicarea, cât și în interpretarea normelor infraconstituționale, trebuie să respecte deciziile Curții Constituționale din moment ce acestea materializează și explicitează exigențele Constituției.
IV. Argumentele pentru care, cele două Instanțe, consideră în mod diferit cu privire la momentul de la care se aplică Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale
A. Înalta Curte, consideră că efectele deciziei Curții Constituționale, sunt aplicabile hotărârilor pronunțate în litigiile pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017) întrucât:
(Paragraful 163) În sistemul actualului Cod de procedură civilă a fost adoptată o concepţie nouă, care se îndepărtează de la cea anterioară (bazată, fără distincţii, pe aplicarea imediată şi generală a legii noi), tocmai pentru a se ţine seama, deopotrivă, de exigenţele principiului preeminenţei dreptului şi securităţii juridice, precum şi de principiul respectării drepturilor şi situaţiilor legalmente dobândite, al respectării aşteptărilor legitime, al egalităţii în faţa legii.
(164) În acest sens s-a prevăzut, pe de o parte, că legea nouă se aplică „numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare” (art. 24 din Codul de procedură civilă, principiul aplicării imediate a legii noi) şi, pe de altă parte, că „Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi” art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă, principiul supravieţuirii legii vechi (p.n).
(165) În legătură cu această supravieţuire a legii vechi (s.n.), ea a fost justificată şi dată, în principal, de unitatea procesului civil, de interdependenţa actelor, fazelor şi etapelor procesuale, care reclamă şi o unitate de reglementare aptă să guverneze procesul în ansamblul său de la început şi până la sfârşit, de necesitatea respectării previziunilor şi aşteptărilor legitime ale părţilor.
(166) Astfel, părţile cunosc la momentul declanşării procedurii, prin înregistrarea şi, respectiv, comunicarea cererii de chemare în judecată, care sunt jurisdicţiile competente, căile de atac, modalităţile de punere în executare, în funcţie de care pot evalua derularea procesului, durata rezonabilă a procedurilor, costurile acestora. Or, o lege nouă care ar modifica judecarea proceselor ar introduce sau ar suprima căi de atac, ar distruge aceste previziuni.
(167) O aplicare a acestui principiu, al determinării legis temporis processus, în funcţie de data cererii introductive de instanţă, se regăseşte şi în dispoziţiile art. 27 din Codul de procedură civilă, text potrivit căruia „Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”.
(168) Aşadar, stabilirea regimului căilor de atac cărora le este supusă o hotărâre judecătorească se face, în mod necesar, spre deosebire de vechea reglementare, în raport cu legea în vigoare la data la care a început procesul.
(169) Aceasta înseamnă că nicio lege nouă nu ar putea, decât cu încălcarea principiului neretroactivităţii, să suprime sau să instituie o cale nouă de atac, să modifice condiţiile de admisibilitate, termenul de exercitare sau cerinţele de formă privind exercitarea ei, aşa încât astfel de modificări nu pot produce efecte juridice asupra litigiilor în curs.
(170) În acest context procedural se pune problema efectelor pe care le poate produce Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 asupra proceselor în curs.
(171) Altfel spus, în condiţiile în care regimul căilor de atac a fost determinat, în termenii art. 27 din Codul de procedură civilă, de la data învestirii instanţei cu cererea de chemare în judecată (anterioară publicării deciziei) este posibilă introducerea unei căi noi de atac, prin recunoaşterea efectelor deciziei asupra litigiilor pendentes? (s.n.)
(172) Un răspuns afirmativ ar însemna încălcarea flagrantă a principiului neretroactivităţii legii civile (s.n.) de vreme ce s-ar ataşa cererii de chemare în judecată care a declanşat procesul alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la momentul învestirii instanţei (efecte care se produc, cum s-a arătat, nu doar pentru determinarea competenţei, ci pentru îndeplinirea tuturor actelor procedurale, inclusiv, a actului jurisdicţional, supus anumitor căi de atac).
(173) În felul acesta, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale proceselor în curs nu s-ar face, cum în mod imperativ obligă art. 147 alin. (4) din Constituţie, cu „putere numai pentru viitor”, ci în mod retroactiv, modificând regimul căilor de atac, aşa cum era el prevăzut la data începerii procesului.
(174) Pentru aceleaşi raţiuni, mutatis mutandis, trebuie tranşată chestiunea referitoare la interpretarea şi aplicarea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 asupra proceselor în curs, pentru că momentul procesual (cel al învestirii instanţei) de care legea leagă regimul căilor de atac fusese depăşit la data publicării deciziei, astfel încât ea nu poate produce consecinţe juridice asupra acestora, deoarece, în caz contrar, ar retroactiva şi ar încălca, în mod nepermis, prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
(175) Argumentul conform căruia decizia Curţii Constituţionale s-ar aplica, în mod discriminatoriu, dacă ar viza doar cauzele în care a fost invocată excepţia, nu şi pe toate celelalte aflate în curs de desfăşurare, nu se constituie într-unul valid, fiind în realitate, apt să conducă la o aplicare retroactivă a efectelor deciziei.
(176) Aşadar, aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nu se poate face în mod nediferenţiat, independent de natura raportului juridic asupra căruia se repercutează efectele sale, tuturor proceselor aflate pe rol, ci doar cu observarea strictă a ceea ce înseamnă facta praeterita şi ţinând seama inclusiv de regimul invocării excepţiei de neconstituţionalitate în cauzele deduse judecăţii.
B. Curtea Constituțională, într-o abordare diferită față de cea a Înaltei Curți, prin Decizia 454 din 4 iulie 2018 statuează (paragraful 59) că în ce privește interpretarea art. 15 alin. (2) din Constituție, criteriul ce trebuie luat în seamă și care ține de esența acestei norme constituționale raportat la aplicarea în timp a reglementărilor referitoare la căile de atac “este data pronunțării hotărârii judecătorești” Astfel, reține Curtea Constituțională, în temeiul textului constituțional antereferit, legiuitorul poate supune hotărârea judecătorească unor căi de atac stabilite ca atare prin lege până la momentul pronunțării hotărârii judecătorești. În schimb, legiuitorului îi este interzis să supună hotărârile judecătorești unor noi căi de atac reglementate după pronunțarea acestora (s.n).
Așa fiind, în accepțiunea Curții, legea ce reglementează căile de atac, este cea în vigoare la data pronunțării hotărârii, însă “în configurația rezultată ca urmare a deciziei Curții Constituționale” – paragraful 59 final. Cât privește, interpretarea art. 147 alin. (4) din Constituție, cu raportarea la specificul situației analizate, Curtea Constituțională statuează că Deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unor norme de procedură sunt “de imediată aplicare, având caracter sancționatoriu“ și, prin urmare, în interpretarea acestui text constituțional raportat la normele de procedură civilă “Curtea constată că acesta se aplică atât situațiilor pendinte, cât și celor ce se vor naște în viitor” – paragraful 61.
Mai adaugă Curtea, teza după care, ținând cont de dimensiunea constituțională a demersului instanței constituționale, rezultă că “instanțele judecătorești nu pot înlătura efectele deciziei Curții Constituționale expres indicate în corpul acesteia” pentru că, în optica Curții, ar încălca sfera exclusivă de competență a Curții Constituționale, revenindu-le în schimb obligația de a le aplica în mod corespunzător în cauzele cu care sunt învestite – paragraf. 61
Concluzia:
11. Fac precizarea că aceste concluzii au fost elaborate, strict prin raportare la practica, devenită constantă, a instanței de contencios constituțional, în care, direct sau indirect, s-a analizat această situație de “contrarietate” între cele două instanțe fundamentale.
12. Punctul de pornire, cum era și firesc, l-a constituit analiza competențelor diferite a celor două instanțe. În acest sens, Curtea Constituțională, cu valoarea de principiu, prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013[i] reține următoarele: competența diferită a celor două instanțe stabilită de legiuitorul constituant și dezvoltată prin norme infraconstituționale, elimină posibilitatea soluțiilor contradictorii și asigură respectarea, deopotrivă, a deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională în exercitarea controlului de constituționalitate și de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 142 alin. (1) din Constituție “Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției, atribuțiile sale fiind prevăzute de art. 146 din Legea fundamentală. În temeiul art. 147 alin. (4) teza a doua din Constituție “De la data publicării, deciziile [Curții Constituționale] sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.Textul constituțional citat nu distinge nici în funcție de tipurile de decizii pe care Curtea Constituțională le pronunță, nici în funcție de conținutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile acestei Curți, în întregul lor, sunt general obligatorii. Curtea Constituționala s-a pronunțat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008, prin care a reținut că “decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor”.
Tot astfel, prin Decizia Plenului Curții Constituționale[ii] nr. 1 din 17 ianuarie 1995, privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, s-a reținut că “puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină aceasta”. Curtea a mai statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009[iii], că “atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul prezentei decizii.”
În ceea ce privește competența Înaltei Curți de Casație și Justiție – după cum reține Curtea Constituțională, prin decizia sus evocată – aceasta se reflectă în reglementarea infraconstituțională a recursului în interesul legii, fiind prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituție, potrivit căruia “Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale”.
Astfel, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009[iv], că “în exercitarea atribuției prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.” Așadar, competența Înaltei Curți de Casație și Justiție privind soluționarea recursului în interesul legii este dublu circumstanțiată – numai cu privire la “interpretarea și aplicarea unitară a legii” și numai cu privire la “celelalte instanțe judecătorești”.
Curtea Constituțională decide asupra constitutionalității legilor, în timp ce Înalta Curte de Casație și Justiție, prin intermediul recursului în interesul legii, decide asupra modului de interpretare și aplicare a conținutului normelor juridice. Pe de altă parte, prin efectele produse, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, inclusiv pentru legiuitor, în timp ce deciziile pronunțate pe calea recursului în interesul legii se adresează judecătorului de la instanțele judecătorești.
Ca urmare, față de textul constituțional de referință al art. 126 alin. (3), sintagma “dezlegarea dată problemelor de drept judecate”, cuprinsă în art. 414^5 alin. (4) din Codul de procedură penală, pe de o parte, nu poate privi decât interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale, cu sensul de acte normative, iar nu și a deciziilor Curții Constituționale și a efectelor pe care acestea le produc, și, pe de altă parte, nu poate privi decât interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, iar nu și de către Curtea Constituțională, care este o autoritate distinctă de sistemul judecătoresc.
13. A simile, teza de mai sus, este aplicabilă și în cazul dispozițiilor cuprinse în art. 521 alin.(3) Cod procedură Civilă, potrivit căruia “Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”.
14. Sub acest aspect – conchide Curtea – că, numai în aceste condiții “dezlegarea dată problemelor de drept judecate” poate fi obligatorie, pentru că numai în aceste condiții poate exista o compatibilitate cu normele constituționale. Orice altă interpretare este în contradicție cu prevederile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, deoarece lipsește de efecte deciziile Curții Constituționale, determinând ca recursul în interesul legii să fie transformat, cu încălcarea Constituției, într-o formă de control al actelor Curții Constituționale.
15. Deopotrivă, prin aceeași Decizie nr. 206 din 29 aprilie 2013 Curtea a analizat și așa denumita situație de “Infirmare de către Înalta Curte de Casație și Justiție a Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2007 – neconstituționalitatea “dezlegării date problemelor de drept judecate”.
Sub acest aspect, se reține că: Întrucât, față de textul constituțional al art. 126 alin. (3), sintagma “dezlegarea dată problemelor de drept judecate”, cuprinsă în art. 414^5 alin. (4) din Codul de procedură penală, nu poate privi decât interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale de către instanțele judecătorești, interpretarea acestei sintagme la care a ajuns Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 8/2010 este neconstituțională, contravenind prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și alin. (5), care consacră principiul securității juridice, ale art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale, ale art. 126 alin. (3) privind rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora “Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”, și ale art. 147 alin. (1) și alin. (4) referitoare la efectele deciziilor Curții Constituționale.
Totodată, se mai reține că, procedând la această interpretare, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a erijat în instanță de control judiciar al Deciziei nr. 62/2007 pronunțate de Curtea Constituțională. Întrucât acest precedent afectează grav securitatea juridică și rolul Curții Constituționale, se impune sancționarea oricărei interpretări a dispozițiilor art. 414^5 alin. (4) din Codul de procedură penală, ce reglementează obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept judecate de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii, în sensul că ar oferi acestei instanțe posibilitatea ca, pe această cale, în temeiul unei norme infraconstituționale, să dea dezlegări obligatorii care contravin Constituției și deciziilor Curții Constituționale.
16. În raport de cele de mai sus, cu referire concretă la situația analizată în care contrarietatea dintre tezele celor două Instanțe, cu privire la aplicabilitatea Deciziei Curții nr. 369 din 30 mai 2017, în ce privește hotărârile pronunțate după data de 20 iulie 2017, însă în litigii începute, anterior acestui moment, este manifestă,
și conștientizând faptul că în actuala ordine constituțională, un conflict de natură juridică constituţională nu poate subzista între cele două instituţii fundamentale ale statului – instanţa supremă şi instanţa constituţională – menite să asigure, prin întreaga activitate desfăşurată, tocmai preeminenţa dreptului într-o societate democratică[v],
opinez că situația astfel creată, nu poate fi rezolvată decât prin impunerea cu putere obligatorie a celor statuate de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 454 din 04 iulie 2018 – paragraful 63- ce sunt în sensul că “în urma pronunțării și publicării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, în privința art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu devin incidente prevederile art. 27 din Codul de procedură civilă (s.n.) potrivit cărora „Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul“, pentru că neconstituționalitatea este o sancțiune de drept constituțional care se aplică imediat situațiilor pendinte (s.n.)” astfel încât, trebuie considerat – în lumina Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după data de 20 iulie 2017 (mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013).
17. Totodată, în opinia mea, restabilirea ordinii de drept, în înțelesul respectării egalității legii, a tuturor celor care s-au găsit într-o aceeași situație juridică, respectiv, părți în cauze în care, s-au pronunțat decizii în apel, după data de 20 iulie 2017, dar ale căror căi de atac, au fost respinse ca inadmisibile, nu se poate realiza decât prin identificarea instrumentelor legale, prin care aceste hotărâri să poată fi retractate, oricât de “stranie” ar putea părea această exprimare. Altfel, situația antijuridică s-ar menține, fapt cum spuneam și mai sus, indezirabil într-un stat de drept.
[i] Publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013
[ii] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995
[iii] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009
[iv] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009
[v] Cum se reține în chiar paragraful 197 al Deciziei nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
