Prin Hotărârea în cauzele conexate C-357/19[1], Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuarea CJUE) a statuat că: Dreptul Uniunii se opune aplicării unei jurisprudențe a Curții Constituționale în măsura în care aceasta, coroborată cu dispozițiile naționale în materie de prescripție, creează un risc sistemic de impunitate; Astfel, CJUE a stabilit că Supremația dreptului Uniunii impune ca judecătorii naționali să aibă puterea să lase neaplicată o decizie a unei curți constituționale care este contrară acestui drept, în special fără a fi expuși riscului de a le fi angajată răspunderea disciplinară.
Relativ la Deciziile pronunțate de Curtea Constituționaăa, și care, au generat (inter alia) litigiul principal, conex cărora a și fost sesizată CJUE, acestea priveau, în rezumat: situația supravegherilor tehnice realizate “de alte organe specializate ale statului”, a Completurilor de 5 ale ÎCCJ și a “protocoalelor” de colaborare, a se vedea comunicatului Curții[2].
Se ridică astfel întrebarea dacă: Instanțele de drept comun vor putea în baza hotărârii CJUE să lase neaplicate, sau altfel fiind spus să “ignore” nu hotărârile Curții Constituționale ci dispozițiile Constituției României (!) mai exact prevederile articolului 147 (4) ce consacră caracterul general obligatoriu al deciziilor CCR – text: “Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.”
Drept urmare, chestiune de drept, ce în realitate se pune, este: Dacă Constituția în forma actuală poate fi Înlăturată de la aplicare în favoarea dreptului Uniunii astfel cum acesta este interpretat de către Curtea de justiție a Uniunii Europene.
Pentru a răspunde la această întrebare consider că se impune a vizualiza sistemul de drept romanesc, în arhitectura sa actuală, mai exact ierarhia normelor juridice, și mai apoi, a identifica în această structură, poziția concretă pe care ocupă Dreptul Uniunii.
Chiar dacă această abordare – pe care o propun -, poate părea stranie, întrucât teoria îmbrățișează (și) teza cum că, discutăm în realitate de două sisteme de drept diferite ce se racordează, mai exact sistemul național și sistemul european de drept, totuși, intru-cat, discutăm despre înlăturarea de la aplicare a unei norme juridice naționale, cele două structuri trebuiesc ar fi privite în mod integrat (conjunct) și nicidecum separat (disjunct).
Revenind la modelul propus, în care discutăm despre o singură structură a normelor juridice (unitar) consider că cel mai simplu, și în egală măsură eficient model este acela al ierarhizării normelor juridice în structură piramidală, în care imaginând o piramidă a sistemului normativ (cu vârful orientat în sus) vom plasa fără echivoc în vârful acestea, Constituția României[3] [art. 1(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie] urmând ca pe etajul imediat inferior să fie plasate legile organice, legile ordinare, iar apoi, pe etajele inferioare, actele adoptate de către Guvern, ministere, și tot așa coborând pe scara ierarhiei să ajungem la hotărârile de consiliu local și așa mai departe.
În acest context totuși ne gândim unde pot fi integrate (plasate, atrase) normele Dreptului Uniunii (?).
Răspunsul îl găsim în chiar prevederile Constituției, mai exact în articolul 148 alineatul doi unde se arată în mod expres cum “Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.”
Rezultă de aici – din chiar simpla citire a textului Constituției -, că Dreptul Uniunii va ocupa o opoziție integrată, imediat deasupra legii naționale, deci, supra-legală dar, dedesubtul Constituție, ceea ce înseamnă că discutăm despre o poziționare infra–Constituțională.
În atare situație, înlăturarea de la aplicare a unei norme juridice plasate superior în favoarea unei norme juridice aflate pe o poziție de inferioritate ca forță juridică este exclusă de planul în orice sistem juridic.
Sigur acest model nu este aplicabil decât acolo unde statele au decis să confere dreptului Uniunii o poziție infra-constituțională, cunoscute fiind și alte sisteme în care, dimpotrivă, se recunoaște o poziție egală cu cea a constituției sau chiar supra constituțională.
Astfel, conceptul de “supremația constituției” înscris în Articolul 1 (5) din Constitutie: “În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, conduce la concluzia că normele constituții sunt direct aplicabile, și astfel, orice conduită a subiectelor de drept, orice act juridic, inclusiv hotărârile judecătorești, înainte de toate, trebuie să fie conforme Constituției.
În baza acestor considerente, susțin că în actuala reglementare constituțională este exclusă posibilitatea nerespectării sau ignorării dispozițiilor constituționale, iar adoptarea unei asemenea atitudine ar reprezenta, cum pe drept cuvânt s-a spus, o ilegalitate agravată. Drept urmare, recunoscând în continuare obligativitatea Constituției în integralitatea sa, inclusiv cu privire la caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, este evident că acestea urmează să-și producă efecte depline, și după data de 21.12.2021, și astfel, rămân “general obligatorii”!
[1] Disponibil aici.
[2] Disponibil aici. Deciziile relevante, privesc: (1) Decizia nr. 685/2018, în care Curtea s-a pronunțat asupra unui conflict juridic de natură constituțională care a vizat nelegala compunere a Completurilor de 5 judecători organizate la nivelul Înalta Curți de Casaţie şi Justiţie. Constatând că acestea au fost nelegal constituite; (2) Decizia nr. 417/2019, în care Curtea s-a pronunțat asupra unui conflict juridic de natură constituțională care a vizat neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie; (3) Decizia nr. 51/2016, prin care Curtea a constatat neconstituționalitatea sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, ceea ce înseamnă că mandatul de supraveghere tehnică poate fi pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală; (4) Decizia nr. 26/2019, prin care Curtea s-a pronunțat asupra unui conflict juridic de natură constituțională care a vizat încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii a unor protocoale de colaborare. Constatând că acestea nu puteau fi încheiate între cele două autorități publice, Curtea a stabilit conduita constituțională de urmat, conduită ce se regăsește în pct.3 al dispozitivului deciziei, respectiv „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţile subordonate vor verifica, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, şi vor dispune măsurile legale corespunzătoare”.
[3] Prezentarea este succintă, notând aici noțiunea și conceptul de “bloc constituțional”.
Av. dr. Artin Sarchizian