Speta rezumata mai jos releva metoda prin care se stabileste, intr-un caz concret, daca detinerea unei persoane (sigur, si arestarea) este una legitima ori nu. Discutia prezinta interes in contextul social de astazi, cand inclusiv “carantinarea” unei persoane reprezinta o lipsire de libertate, care, chiar daca se incadreaza in ipoteza articolului 5 § 1 e din Conventie “daca este vorba despre detentia legala a unei persoane susceptibile sa transmita o boala contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond”, totusi, acest fapt nu este suficient, ci, dupa cum Curtea o spune, masura trebuie sa aiba o baza legala, clara, accesibila si previzibila, precum si, cel mai important, “riguros aplicata” .
Reamintesc ca articolul 5 § 1 prezinta lista exhaustiva a circumstantelor in care indivizii pot fi privati de libertate in mod legal, subintelegandu-se faptul ca aceste circumstante impun o interpretare ingusta, avand in vedere ca este vorba de exceptii de la o garantie fundamentala a libertatii individuale.
In cauza Hussain c. Romaniei (Cererea nr. 12338/02),[1] Curtea Europeana a Drepturilor Omului, analizand plangerea reclamantului ce pretindea ca a fost incatusat si condus cu forta, in vederea returnarii sale, la centrul de tranzit al aeroportului, unde a fost privat in mod nelegal de libertate in perioada 1-17 august 2001, reaminteste ca articolul 5 § 1 prezinta lista exhaustiva a circumstantelor in care indivizii pot fi privati de libertate in mod legal, subintelegandu-se faptul ca aceste circumstante impun o interpretare ingusta, avand in vedere ca este vorba de exceptii de la o garantie fundamentala a libertatii individuale. In speta – cum retine Curtea – nimeni nu contesta ca in perioada incriminata, reclamantul era detinut in asteptarea expulzarii, in sensul articolului 5 § 1 f) din Conventie. Aceasta dispozitie impune doar ca „o procedura de expulzare [sa fie] in curs”; prin urmare, nu este necesar sa se stabileasca daca decizia de expulzare initiala se justifica sau nu avand in vedere legislatia interna sau conventia.
Insa, Curtea noteaza ca termenii „in mod regulat” si „conform cailor legale”, care figureaza la articolul 5 § 1 fac trimitere, in mod esential, la legislatia nationala si consacra obligatia de a respecta normele de fond ca norme de procedura. In plus, conventia impune conformitatea oricarei privari de libertate in scopul articolului 5: protejarea individului impotriva arbitrariului.
In acest scop, Curtea reaminteste ca, solicitand ca orice privare de libertate sa se realizeze „conform cailor legale”, articolul 5 § 1 impune, in primul rand, ca orice arestare sau detentie sa aiba o baza legala in dreptul intern. Totusi, acesti termeni nu se limiteaza la a face trimitere la dreptul intern; acestia implica, de asemenea, calitatea legii; acestia o doresc compatibila cu preeminenta dreptului, notiune inerenta tuturor articolelor conventiei. O astfel de calitate presupune ca o lege nationala care autorizeaza o privare de libertate sa fie suficient de accesibila si precisa pentru a evita orice pericol de arbitrar. Daca „caracterul legal” al detentiei in raport cu dreptul intern este un element esential Curtea constata, in speta, ca art. 21 pct. 3 din Legea nr. 123/2001 dispunea, la momentul faptelor, ca, pana la indeplinirea masurii de returnare, strainii care nu dispuneau de documente de calatorie si nici de mijloace financiare, sa fie cazati in centre special amenajate.
In speta, din documentele de la dosar nu reiese ca o astfel de comunicare scrisa a avut loc, chiar daca a fost prevazuta de dreptul intern. Curtea concluzioneaza ca nicio decizie care sa precizeze motivul cazarii reclamantului in centrul de tranzit si care sa defineasca durata acestei cazari, precum si drepturile si obligatiile persoanei in cauza nu i-au fost comunicate acesteia la momentul evenimentelor. In consecinta, avand in vedere faptul ca reclamantului nu i s-a comunicat nicio decizie, Curtea nu poate subscrie argumentului Guvernului conform caruia acesta a avut posibilitatea de a contesta masura in litigiu.
Indiferent de situatie, in absenta comunicarii prevazute de dispozitia legala mentionata anterior, Curtea considera ca detentia reclamantului nu era conforma cerintelor dreptului intern. In consecinta, nu trebuie sa examinam daca dispozitiile legale care autorizeaza detentia in cauza erau suficient de accesibile si previzibile. Curtea concluzioneaza ca in speta a fost incalcat articolului 5 § 1 f) din conventie.
Observatie:
Transpare din datele spetei metoda (algoritmul) prin care Curtea a examinat pretinsa incalcare a dispozitiilor Conventiei, si anume: daca initial Curtea s-a asigurat ca detinerea reclamantului s-a facut in baza unei legi nationale, deci, a avut o baza legala, apoi s-a procedat direct, la verificarea modului in care, in concret, autoritatile au aplicat dispozitiile dreptului intern, ocazie cu care a constatat Curtea, ca “detentia reclamantului nu era conforma cerintelor dreptului intern” cata vreme, cum se retine, “nicio decizie care sa precizeze motivul cazarii reclamantului in centrul de tranzit si care sa defineasca durata acestei cazari, precum si drepturile si obligatiile persoanei in cauza nu i-au fost comunicate acesteia la momentul evenimentelor”.
Astfel, in ochii judecatorilor Curtii, aceasta retinere – a incalcarii dreptului intern – a fost per se indestulatoare, pentru a concluziona ca in speta a fost incalcat articolului 5 § 1 f) din conventie. Restul aspectelor, privitoare la “calitatea legii” (interne) mai exact, daca dispozitiile incidente erau suficient de accesibile si previzibile, nemaifiind examinate.
Mecanismul de examinare – metoda – este unul interesant, si deopotriva absolut logic, cata vreme, de regula, Curtea examina prioritar calitatea legii sub aspectul previzibilitatii si accesibilitatii, si mai apoi daca, in concret, aceasta a fost corect aplicata, retinand de cele mai multe ori ca acest aspect al “legalitatii” detinerii reprezinta atributul suveran al instantelor nationale. Insa, in acest caz, Curtea s-a “comportat” ca o veritabila instanta a Drepturilor Omului, realizand un veritabil examen de fond – cat timp retine nerespectarea dreptului intern, si prin aceasta violarea articolului 5 § 1 f) din Conventie.
Incontestabil, rationamentul sus etalat, este absolut aplicabil, mutatis mutandis, oricarui caz de “detinere”, inclusiv daca discutam despre o “carantinare”, evident facand – in fiecare caz in parte – deosebire intre o “restrictie impusa libertatii de miscare” si “privarea de libertate” in contextul “starii de urgenta”, in raport de urmatorii „factori” uzitati ca “jaloane” in practica CEDO[2], dupa cum urmeaza: (i) situatia individuala a reclamantilor si alegerile lor; (ii) regimul juridic aplicabil al tarii respective si scopul acestuia; (iii) durata relevanta, in special in lumina scopului si a protectiei procedurale de care beneficiaza reclamantii in timpul evenimentelor; si (iv) natura si gradul restrictiilor reale impuse sau experimentate de reclamanti.
[1] Vezi cauza Ilias si Ahmed v. Ungaria [MC]. Hotararea din 21.11.2019 [MC]
[2] Cauza Hussain impotriva Romaniei (Cererea nr. 12338/02) din 4 februarie 2008. Hotarare definitiva 14/05/2008.
