Se spune că fiecare generație își are propriile încercări, și poate chiar acum, și noi, ne trecem încercarea (pandemia Covid-19) din care – cum absolut totul în lumea aceasta are un sens, indiferent că îl percepem ori nu -, va trebui nu doar să înțelegem cât suntem de firavi în fața universului, dar să ne și învățăm lecția, ce (după părerea mea) este aceea de a înțelege că, în această lume, nu este vorba numai despre mine (ca individ, individual) ci despre noi, ca „tot”, ca societate și umanitate, și prin urmare, nu doar dreptul meu contează, ci și, al celorlalți, de lângă mine.
Sunt convins că această experiență ne va stârni spiritul de reflecție, și multe dintre conceptele de bază ale vastului domeniu al Drepturilor Omului, vor fi regândite, și altfel privite, astfel încât să răspundă „noilor noastre nevoi” necesare vieții post-Covid19, pentru că Da (!) sunt convins că intrăm într-o noua etapă a omenirii.
Dar, de departe (după mine) cea mai însemnată înțelegere ce trebuie a o avea, este aceea că, Drepturile Omului nu reprezintă un scop în sine, ci dimpotrivă, un mijloc prin care se asigură viața în comun, de așa manieră încât, să se asigure, deopotrivă protejarea individului față de comunitate, dar și, invers, protejarea comunității fată de individ (și aici, veșnica relaționare dintre interesul general, ce indiscutabil, trebuie să prevaleze intereselor individului, fără însă, a-l compromite sau sacrifica).
Spun acestea întrucât, acum – poate mai mult ca oricând -, ne dam seama cât de important poate fi și un singur individ (o parte) în raport cu restul comunității (cu întregul), cum acesta poate salva ori dimpotrivă periclita, întreaga comunitate (de exemplu: o persoană s-a izolat având virusul pentru a nu-i contamina și pe restul, ori dimpotrivă „exercitându-și” dreptul la libera circulație, contaminează o întreagă comunitate).
Deloc profetică, ci dimpotrivă, extrem de rezonabilă, obiectivă și absolut lucidă, consider opinia celor care susțin că lumea se va schimba, vom trece astfel într-o nouă etapă post-Covid, în care, inclusiv Drepturile Omului, trebuie altfel privite, și mai ales înțelese.
Și, în această logică – a noii abordări în materia Drepturilor Omului -, dau numai două exemple (între atâtea altele) la care ma gândesc:
Primul, Drepturile Omului – de acum -, trebuie privite, numai împreună cu Îndatoririle Omului (ar fi interesant, să discutăm despre posibila deosebire dintre obligații și îndatoriri, pe de o parte, și între Drepturile Omului și Drepturile Fundamentale, pe de altă parte) întrucât, fiecare titular al acestor drepturi, trebuie să fie conștient (poate mai înainte de toate) de îndatoririle pe care le are, față de restul, și că tocmai, relaționarea cu ceilalți face posibilă însăși existența acestor drepturi (raportul juridic, este eminamente un raport social, legat numai între ființele umane, și nu între om și alte elemente naturale) iar această relaționare presupune bi-valență, în care drepturile să fie respectate reciproc, creând astfel îndatorirea celorlalți (și, prin acestea, nu degradez Drepturile Omului, pentru a le aduce la nivelul drepturilor subiective, relative, ci, subliniez esențialitatea respectului îndatoririlor).
Aici, aș vrea să spun că, deseori m-am întrebat De ce (?) redactorii Declarației Universale a Drepturilor Omului nu ne-au vorbit și despre îndatoriri, poate că ar fi fost mai just, mai onest, mai clar să ni se spună (de la început) că pe lângă drepturi avem și îndatoriri, și să înțelegem astfel că în lumea asta nu avem doar drepturi!
Dar, nu de mult am înțeles! Omul, ce este titularul de jure al acestor drepturi, nu este doar acea ființă umană ci, este acea ființă „înzestrată cu rațiune şi conștiință (ce) trebuie să se comporte una faţă de alta în spiritul fraternității” (art. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului).
Or aceasta este cheia! Pe lângă rațiune, omul are și (i se cere să se comporte cu) Conștiință, iar de departe cel mai de preț deziderat (și, comandament) al Conștiinței este, fără teama de a greși, îndemnul biblic „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt. 22, 39) care – fără a fi blasfemic -, în contextul discuției s-ar traduce prin îndatorirea de a respecta drepturile semenului, ca și cum ar fi ale tale, și atunci, si prin aceasta, am ajunge la acea armonie în care cu adevărat ne-am putea manifesta, în mod pelenar, ca ființe umane bio–psiho–socio–culturale.
Prin urmare, observăm cum din chiar conținutul Declarației, o (singură) îndatorire ne este impusă, să ne comportăm unii faţă de alții în spiritul fraternității, ca ființe înzestrate cu rațiune şi (luminate de) conștiință, fiind astfel de prisos a se fi notat, în umbra fiecărui drept, și obligațiile ce le generează acesta, cat timp, tocmai conștiința și rațiunea, ne obligă și ne dictează să respectăm toate drepturile și libertățile altora.
Al doilea, Drepturile Omului generează un raport tridimensional. Cert, acum trebuie schimbată și optica (sau unghiul de analiză) și să vedem cele trei dimensiuni (reale) create în jurul Drepturile Omului, în care aveam:
(1) Relația clasică, pe verticală individ – stat (putere publică) unde, cum spuneam cu o altă ocazie[1] am putea imagina această relație – plastic – prin vizualizarea (cu ochii minții) a unui cursor, ce poate deplasa, de la minus spre plus, volumul unui clip video; ei bine, dacă am considera capătul minus (“-“) ca reprezentând ființa umană, și celălalt capăt, plusul (“+”), ca fiind puterea publică, iar spațiul dintre acestea, domeniul drepturilor omului, am observa, cum deplasând cursorul (volumul) spre plus (puterea publică) automat am crește sfera drepturilor omului, și implicit scăzând din conținutul puterii publice. Și, invers, dacă am deplasa spre minus, am scădea domeniul drepturilor omului și am crește conținutul puterii publice.
(2) Relația pe orizontală, dintre individ și individ (între particulari) care, până acum a fost analizată, indirect, însă, în mod cert reprezintă o realitate a vieții de relațiune, ce trebuie apreciată ca atare și în ordinea juridică aferentă planului Drepturilor Omului; și
(3) Relația, dintre individ și societate, unde, societatea reprezintă o entitate de sine stătătoare (diferită de stat ori de puterea publică) a cărei recunoaștere și participare este tot mai necesară (sigur, prin actorii ei).
Nu în ultimul rând (chiar dacă voi depăși cele două exemple) sunt convins că trebuie recunoscută o ierarhizare a drepturilor omului, și (dacă nu abandonată) cel puțin nuanțată, teoria după care toate drepturile se află pe o poziție de absolută egalitate.
Spre a mă face înțeles, dau un singur exemplu, evident stimulat de realitatea zilelor noastre, unde, în cazul unei nevoi de protecție a dreptului la viață, nu i se poate “(o)pune în balanță” (sau, în concurs) un alt drept, bunaoară, dreptul la liberă circulație, și a stabili care dintre acestea trebuie să prevaleze, cele două, fiind ca substanță și importanță, incomparabil diferite. Or aici (cel puțin în ultimul timp) se face o mare confuzie! De fapt, cum s-a spus, viața reprezintă suportul celorlalte drepturi.
Or, aceasta realitate (cu o aplicație absolut practică, în contextul restricțiilor, și a metodelor de analiza a acestora) impune, cum spuneam, recunoașterea ierarhiei drepturilor omului, diferit evidente, de caracterizarea drepturilor ca fiind ori nu, susceptibile de limitări.
Cert, nenumărate alte aspecte trebuie analizate și (re)gândite în acest fascinant domeniu, de care suntem tot mai conștienți și de care, cum se vede, avem o tot mai mare nevoie, dar important este să începem să reașezăm conceptele.
Închei prin a (re)aminti că Drepturile Omului (ca orice alt drept) sunt rodul spiritului nostru (ceea ce mintea și conștiința au conceput) fiind veritabile ficțiuni juridice, menite să apere “omul de om” întrucât după cum ne spune Aristotel (Politica)” Omul în perfecţiunea sa este cea mai nobilă dintre fiinţe, tot astfel, lipsit de lege şi de dreptate, este cea mai rea din toate” .
[1] Artin Sarchizian, O criză a Drepturilor Omului, JURIDICE.ro
Av. dr. Artin Sarchizian
Societatea Română pentru Drepturile Omului
