Potrivit art. 426 alin. (5) din Codul de procedura civila[1] “Hotararea se redacteaza si semneaza in termen de cel mult 30 de zile de la data pronuntarii, urmand ca, in cazuri temeinic motivate, acest termen sa fie prelungit cu cate 30 de zile, de cel mult doua ori”.
In mod reflexiv, gratie unor “clisee” de gandire juridica, preluate si perpetuate in timp, multi dintre noi, in fata interogatiei – ce consecinte atrage nemotivarea unei hotarari judecatoresti in termenul impus de lege? – oferim acelasi raspuns, anume, cel mult, o eventuala sanctiune disciplinara pentru judecatorul neglijent, cu motivarea stereotipala, ca ne gasim in prezenta unui termen de “recomandare” si astfel alte sanctiuni procesuale nu pot fi identificate.
Totusi, cel putin in contextul noilor modificari aduse Codului de procedura civila, legate de aceasta chestiune, referindu-ma sigur, la dispozitiile antereferite – dispozitiile art. 426 alin. (5) din Codul de procedura civila – care instituie, in optica mea, obligatia in sarcina instantei de a motiva hotararea “in termen de «cel mult 30 de zile» de la data pronuntarii” si nicidecum nu pare din textul legii ca am fi in prezenta unei simple recomandari, apreciez ca abordarea problematicii ar trebui regandita.
De interes, in contextul discutiei, apreciez ca fiind o decizie extrem de importanta – si de ce nu “particulara” (prin originalitatea ei) – a Curtii Constitutionale, mai exact Decizia nr. 366 din 30 aprilie 2015[2], unde chiar daca obiectul analizei de constitutionalitate il forma un text din procedura penala, totusi, s-a lamurit intelesul notiunii de termen de recomandare si, consecintele calificarii unui termen, din perspectivele sanctiunilor procesuale ce intervin, aceasta, cu scopul de a proteja drepturile si garantiile procesuale garantate. Asa fiind, consider ca rationamentul logico-juridic etalat de Curte, in justificarea solutiei, mutatis mutandis se poate aplica si in ipoteza discutiei de fata.
Astfel, s-a pornit de la axiomatica idee ca, procesul penal (si, deopotriva cel civil – p.n.) implica desfasurarea unei activitati compuse dintr-o succesiune de acte reglementate de legea de procedura penala, activitate care impune ca, in disciplinarea actelor procesuale si procedurale, sa se tina seama si de elementul timp.
De aceea, printre conditiile cerute de lege pentru ca un act procesual sau procedural sa fie valabil se numara si conditia privitoare la timpul in care trebuie realizat actul. Astfel, intervalul de timp inauntrul caruia sau pana la care se pot ori trebuie indeplinite anumite activitati sau acte in cadrul procesului penal trebuie fixat astfel incat procesul sa pastreze in desfasurarea sa un ritm accelerat, fara insa sa se impiedice aflarea adevarului sau respectarea drepturilor partilor.
Asadar, stabilirea unor termene pentru desfasurarea procesului penal are in vedere doua obiective: pe de o parte, desfasurarea procesului intr-un termen rezonabil, nelasandu-le organelor judiciare si partilor libertatea de a actiona cand vor si pe orice durata de timp, iar pe de alta parte, termenele trebuie sa asigure partilor timpul necesar pentru a-si exercita drepturile procesuale si pentru a-si indeplini obligatiile prevazute de lege. Asa incat, indeplinirea actelor procedurale cu respectarea intocmai a termenelor legale reprezinta un element important in desfasurarea oricarui proces, de care, depind si alte drepturi si garantii procesuale.
Cu privire la definirea „termenului” in materia procedurii penale (si civile – p.n.), acesta este intervalul de timp inauntrul caruia sau pana la care se pot ori trebuie indeplinite anumite activitati sau acte in cadrul procesului penal, de asemenea, este data la care sau intervalul de timp inauntrul caruia ori pana la care se poate indeplini, nu este permis a se indeplini sau trebuie indeplinit un act, o activitate sau o masura procesuala ori exercitat un drept procesual, o sanctiune ori masura de drept penal, dupa caz.
Prin institutia termenului, legea asigura indeplinirea actelor procedurale in intervalele de timp impuse de succesiunea fireasca a etapelor procesuale menite sa garanteze infaptuirea actului de justitie. Termenele procedurale impun efectuarea in ritm rezonabil a tuturor operatiunilor specifice fiecarei faze procesuale.
In raport cu caracterul si efectele lor termenele procedurale au fost clasificate in termene peremptorii (imperative) — acelea inauntrul duratei carora trebuie sa fie indeplinit sau efectuat un act, termen ce creeaza o limitare, actul trebuind efectuat inainte de implinirea termenului; dilatorii (prohibitive) — acelea care nu ingaduie indeplinirea sau efectuarea unui act decat dupa expirarea duratei lor; oranduitorii (de recomandare) — acele termene care fixeaza o perioada de timp pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale determinate, iar in caz de nerespectare, nu atrag sanctiuni procesuale pentru actul neefectuat, dar pot atrage sanctiuni disciplinare ori amenda judiciara pentru persoanele care aveau obligatia sa il respecte.
Totodata, dupa sanctiunea ce intervine in caz de nerespectare, termenele sunt: absolute (cominatorii), care atrag, in caz de nerespectare, consecinte referitoare la validitatea actului indeplinit; relative (de recomandare) sunt acelea care, in caz de nerespectare, nu atrag efecte in privinta actului indeplinit.
Cu valoare principiala, s-a considerat ca[3] una dintre garantiile cele mai puternice pentru asigurarea indeplinirii actelor procesuale si procedurale potrivit prescriptiilor legii o constituie sanctiunea procesual penala, care consta fie in pierderea unor drepturi procesuale, fie in lipsirea de valabilitate a actelor procesuale si procedurale ori a masurilor procesuale dispuse sau efectuate cu incalcarea conditiilor impuse de norma de procedura.
Astfel, Curtea Constitutionala a statuat ca “sanctiunile privind nerespectarea termenelor procedurale deriva din principiul legalitatii procesului penal, si anume: decaderea din exercitiul unui drept, nulitatea actului facut peste termen si incetarea unei masuri procesuale temporare”- teza, spune eu, absolut valabila, si in materie civila, date fiind dispozitiile exprese ale art. 7 din C. proc. civ., care, sub marginala “Legalitatea” stabilesc ca: (1) Procesul civil se desfasoara in conformitate cu dispozitiile legii, si (2) Judecatorul are indatorirea de a asigura respectarea dispozitiilor legii privind realizarea drepturilor si indeplinirea obligatiilor partilor din proces.
De remarcat, insa, ca spre deosebire de sanctiunea decaderii din exercitiul unui drept – care, consta in pierderea unui drept procesual care nu a fost exercitat in termenul peremptoriu prevazut de lege si priveste actul efectuat, atragand nulitatea acestuia, ce decurge din faptul ca persoana care a indeplinit actul pierduse exercitiul dreptului procesual privitor la acel act – in cazul nulitatii – retine Curtea – actul este indeplinit cu incalcarea dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea procesului, respectiv a unor norme de organizare, de competenta sau de procedura propriu-zisa, si, totodata, incalcarea legii trebuie sa produca o vatamare bunei desfasurari a procesului penal ori intereselor legale ale participantilor, prin neasigurarea exercitarii drepturilor lor ori prin incalcarea altor valori procesuale, iar vatamarea produsa sa nu poata fi inlaturata decat prin anularea actului.
In actuala reglementare a procesului civil, nulitatea este privita drept “sanctiunea care lipseste total sau partial de efecte actul de procedura efectuat cu nerespectarea cerintelor legale, de fond sau de forma” (art. 174 alin. 1).
Asa fiind, chestiunea “cruciala” in analiza de fata, o reprezinta chestiunea de a sti daca termenul instituit prin art. 426 alin. (5) C. proc. Civ., este un termen “pur” de recomandare, si astfel, neinsotit de nicio sanctiune (procesuala) ori dimpotriva, daca, nerespectarea acestui termen, ar atrage anumite consecinte, si in planul procesului civil. (?)
In analiza, urmarind “modelul” uzitat de catre Curtea Constitutionala, in Decizia precitata, trebuie pornit de la observatia pe care o face Curtea, si anume, ca de esenta termenelor de recomandare este, lipsa oricarei sanctiuni procesuale pentru actul neefectuat, asa incat in masura in care s-ar retine ca termenul de la 426 alin. (5) C. proc. Civ., are natura juridica a unui termen de recomandare, in caz de nerespectare a acestuia nu ar fi incidente nici macar dispozitiile procesuale referitoare la nulitatea relativa.
Deopotriva, dupa cum Curtea a analizat “in ce masura nerespectarea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala, de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestarii preventive aduce atingere dispozitiilor constitutionale ale art. 24 relative la dreptul la aparare si garantiilor statuate prin dispozitiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale care consacra dreptul la aparare si dreptul acuzatului de a „de a dispune de timpul si de facilitatile necesare pentru pregatirea apararii sale” nimic nu s-ar opune ca, abordarea de fata, sa se analizeze in ce masura nerespectarea termenului reglementat de art. 426 alin. (5) din Codul de procedura civila, aduce atingere dispozitiilor art. 21 din Constitutia Romaniei, relative la dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil, si drepturilor garantate si de art. 6 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.
Or, sub acest aspect, apreciez ca ratiunea (ratio legis) instituirii termenului prevazut de art. 426 alin. (5) C. proc. civ., este atat aceea de a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil intr-un termen rezonabil, dar in egala masura si pentru a asigura previzibilitatea desfasurarii procesului, aspect de o importanta deosebita, iar aceasta nu doar din perspectiva garantiei recunoscuta prin art. 6 din Conventie “Dreptul la un proces echitabil, in termen optim si previzibi”, ci, mai ales, din perspectiva practica.
Sub acest din urma aspect, dat fiind faptul ca, de motivarea hotararii, depind mai multe drepturi ale partilor litigante, intre care, cel mai important, acela de a contesta hotararea, iar de cele mai multe ori, termenul de exercitare a caii de atac, curge de la comunicarea hotararii motivate, daca ne raportam la caile nationale de atac si, deopotriva, atunci cand se doreste exercitarea unui demers international (sesizarea Curtii Europene, ori a altor organisme cu functie jurisdictionala international).
Or, o intarziere nerezonabila a motivarii unei hotarari judecatoresti, afecteaza in mod substantial, dreptul partii de a contesta hotararea si de a obtine o reexaminare, in calea de atac, eficienta si intr-un termen rezonabil.
In egala masura, predictibilitatea momentului comunicarii hotararii judecatoresti sau, altfel spus, asteptarea legitima a momentului cand se va face comunicarea efectiva a hotararii – act procedural subsecvent motivarii – reprezinta o componenta importanta a dreptului la un proces echitabil.
Bunaoara, cum legea procesuala leaga inceputul termenului in care poate fi exercitata calea de atac, de la momentul comunicarii (ce se poate avea loc numai dupa motivare) este evident ca justitiabilul trebuie sa acorde o atentie deosebita acestui moment, care insa, daca ar ramane total incert – cand se va produce – implicit s-ar crea o stare de “vulnerabilitate”. Experienta comuna ne dovedeste ca numeroase sunt situatiile practice in care, comunicarile s-au realizat la perioade lungi de timp dupa pronuntare (cand, atentia scade) si eventual, intr-o perioada in care persoana lipseste de la domiciliu (ex: concediu) pierzand astfel termenul de exercitare a caii de atac.
Or, daca legea instituie un termen in care trebuie sa aiba loc motivarea, si implicit comunicarea –care in mod obligatoriu trebuie respectat – atunci, asteptarea legitima a justitiabilului este, ca in acest interval “va primi” hotararea si, prin urmare, diligenta datorata pentru acest interval, se impune cu precadere. Dimpotriva, depasirea acestui termen si comunicarea hotararii intr-o perioada pe care, in mod rezonabil, justitiabilul nu o poate prevedea, ar reprezenta o inechitate pentru justitiabil, pe care insa, contrar oricaror principii de drept, tot acesta ar fi tinut sa o suporte.
Drept consecinta, consider ca scopul acestei reglementari, respectiv, instituirea unui termen in care, judecatorul are indatorirea de a motiva o hotarare judecatoreasca, este si acela de a inlatura astfel de situatii total inechitabile, manifestate in practica, si de a constitui o garantie suplimentara, a dreptului la un proces echitabil, desfasurat, intr-un termen rezonabil si previzibil, context in care, o incalcare a acestei obligatii legale, nu ar putea ramane fara consecinte in plan procesual, sau, cel putin neinsotita de remedii eficiente, daca ne referim la justitiabilul “afectat”de aceasta neregularitate.
Cat priveste sanctiunea incidenta, evident ca aceasta nu poate fi analizata, pe taramul decaderii, cata vreme aceasta “atrage decaderea din exercitarea dreptului (art. 185 C. proc. civ.), iar motivarea unei hotarari judecatoresti nu poate fi considerata ca fiind “un drept”, ci o indatorire a instantei de judecata, astfel incat analiza sanctiunii, se poate face numai din perspectiva nulitatii, care, in raport de norma incalcata, poate fi absoluta sau relativa.
Asa fiind, daca ar fi sa analizam incidenta sanctiunii nulitatii, atunci, ar trebui sa observam ca, instituirea unui termen in care o hotarare judecatoreasca poate si trebuie sa fie motivata, excede sferei intereselor partilor, fiind o chestiune de interes general, respectiv, desfasurarea procesului civil, fapt ce apartine “interesului public”.
Dintr-o alta perspectiva, daca teza sanctiunii nulitatii, ar parea “prea aspra” – desi, in optica mea, ar fi cea mai “mobilizatoare” pentru respectarea acestui termen esential in dinamica procesului civil – atunci remediile trebuie cautate in zona institutiei repunerii in termen, pentru ipoteza in care comunicarea, ca urmare a nemotivarii in termen, s-a realizat peste termenul instituit de lege, si deopotriva promovarea caii de atac, s-a realizat peste termenul instituit de lege, socotit de la momentul comunicarii, intrucat necomunicarea hotararii in termenul previzibil, conform legii, poate constitui un “motiv temeinic justificat” pentru a fi repus in termen titularul, sigur, cu luarea in considerare a circumstantelor concrete ale cauzei.
[1] Cum acesta a fost modificat de punctul 40, articolul I din Legea nr. 310 din 17 decembrie 2018, publicata in Monitorul Oficial nr. 1074 din 18 decembrie 2018.
[2] Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala. Publicata in M.Of. nr. 342/19 mai. 2015.
[3] CCR, Dec. 336/2015, paragraful 26.
