Profilaxia „patologiei sociale” (factori generatori ai comportamentului deviant, criminal) trebuie urgent adaptată situației actuale, generată de mutațiile sociale corelative stării de urgență pe care tocmai o traversam, și care, să fim convinși ca stârnește potențialul criminogen, latent, sau după caz, hiper activ. Aceasta, fie din cauza stării de nevoie în care se găsește populația (vezi comerțul speculativ), sentimentului de teamă, neatenție ori izolare (vezi furturile, tâlhăriile), de credulitate și de frica oamenilor (vezi, oferte comerciale de „scanare pentru Coronavirus”) fie, de ce nu, de slăbirea rezistenței psihice (vezi determinarea ori înlesnirea suicidului, actele de violenta domestică) toate acestea, în contextul în care, atenția populației și a autorităților – inclusiv cele polițienești – se concentrează, în chip natural, asupra problemei centrale – criza epidemică.
Deopotrivă, o împrejurare deloc de neglijat – și, cu puternică relevanță criminologică – este și aceea în care o parte a populației „certată cu legea” și poate chiar cu o „frumoasă” carieră infracțională, perfecționată peste hotare, s-a reîntors, acasă.
Sigur, nu pot fi omise și acele fapte socialmente periculoase, specifice acestei situații, precum: nerespectarea măsurilor luate pentru prevenirea răspândirii bolii, nedeclararea locului de unde revin în țară, ori chiar, ascunderea unor detalii esențiale (simptome specifice noului virus) ori mai grav, răspândirea bolii în mod conștient (cu intenție).
Așadar, în fața acestor realități (non-exhaustiv enunțate), funcția de apărare socială a dreptului penal trebuie puternic activată, fiind – cum am mai spus – într-un moment de slăbiciune socială, când, corpul social, trebuie apărat (și) împotriva pericolelor heterogene, respectiv împotriva criminalității, ce se va manifesta în mod deosebit și specific, în această perioadă.
Instrumentul cel mai eficace – în optica mea- rămâne constrângerea morală, tradus prin înspăimântarea celor tentați să săvârșească infracțiuni. Astfel, politica penală trebuie centrată atât pe edictarea unor norme penale cu efect puternic descurajant, precum: înăsprirea pedepselor, incriminarea unor fapte socialmente periculoase în contextul dat, dar și prin soluționarea cu maximă celeritate a cauzelor ce privesc săvârșirea unor astfel de infracțiuni, în această perioadă, finalizate – sigur, în caz de stabilire a vinovației, cu respectarea drepturilor și garanțiilor procesuale și substanțiale – cu aplicarea unor pedepse exemplare, prin care să se asigure astfel prevenția generală. Indiferent de asprimea pedepselor (maximul special al acestora) dacă în concret, nu sunt aplicate cu fermitate, și cu maximă celeritate, acestea nu vor reuși – în opinia mea – să asigure apărarea socială, atât de necesară în aceste vremuri de răscruce, cât timp avertismentul dat de asprimea pedepsei (ce ar risca-o) nu va fi conștientizată de către cei tentați să săvârșească astfel de fapte, ori cei cu „spiritul slabit”.
Cu alte cuvinte, omul, pentru a fi stăvilit în pornirile sale, are nevoie să „vadă” cum astfel de sancțiuni sunt aplicate și, să „simtă” iminența pericolului, dacă ar săvârși astfel de fapte, crescând astfel „rezistența” în fața tendinței criminogene.
Simpla perspectivă îndepartată a aplicării pedepselor – indiferent de asprimea acestora – unită cu întârzierea proceselor, care în mod normal, se vor soluționa cu mult după ce societatea va traversa această perioadă, cu certitudine nu va „înfricoșa” și astfel, nu va stavili manifestarea pornirilor criminale.
Rezumând, situația de față poate fi considerată drept un climat favorabil criminogen, și în lipsa unor măsuri adecvate de apărare socială, va declanșa sau, după caz, favoriza, o creștere a criminalității, sau cel puțin, o manifestare periculoasă a fenomenului infracțional, ce va lovi cu preponderența în persoanele vulnerabile.
Ca posibile măsuri ce se pot lua, aș putea enunța, exemplificativ:
Creșterea limitelor de pedeapsă pentru infracțiunile săvârșite, profitând de situația prilejuită de starea de urgență; aceasta, ca o circumstanță agravantă specială.
Încriminarea unor fapte socialmente periculoase, săvârșite în contextul stării de urgență, ori de vulnerabilitate a persoanelor, precum:
Speculare – vânzarea unor produse la un suprapreț, profitând de starea de nevoie ori lipsa acestora de pe piață, sigur cu reglementarea unor norme – derogatorii de la regulile generale ale economiei de piață – privind, plafonarea prețului. O astfel de reglementare, deși, prima facia ar putea fi privită drept retrogradă, ar constitui o formă reală de protecție socială, împotriva acelor comportamente antisociale, stârnite din dorința de înavuțire, profitând de vulnerabilitatea populației.
Defetismul, care, deși se referă la acele fapte ce ar consta în „răspândirea sau publicarea de zvonuri sau informații false, exagerate, tendențioase relativ la situația economică și politică a țării, la starea morală populației” în legătură cu „declararea sau mersul războiului” de natură să slăbească „rezistența morală a populației” pentru identitate de rațiune – protejarea tăriei morale a populației – ar putea fi aplicată, și în situația premisă a „stării de necesitate”. Mă rezum a reda un paragraf din comentariul făcut sub articolul 198 al Codului Penal Carol al II-lea, de către I. Ionescu Dolj[1]: „ Rezistența în timp de război, prima condiție a victoriei, depinde de rezistența morală a întregului popor. Orice acțiune defetistă, care tinde să distrugă <nervii acestei rezistențe> trebuie considerată ca cel mai mare inamic” Așa fiind, o reglementare împotriva „otrăvii subtile a descurajării” manifestată pe fondul îngrijorării, temerii, preocupării, într-un cuvânt, al „slăbirii morale” a societății ar fi absolut potrivită, sigur, cu o atentă și clară, reglementare.
Abuzul angajatorilor care omit luarea unor măsuri de protecție a angajaților – bunăoară, cei care, cu bună știință expun, nejustificat angajații unui pericol iminent, dedus din starea de urgență – ori, cei care, în mod abuziv modifică contractele de muncă, ori constrâng angajații să adopte o conduită nedorită, precum, demisia, luarea concediului de odihnă (forțat) s.a.m.d. Incontestabil, în astfel de situații – care cel mai probabil vor atrage și turbulențe economice – tendința unor angajatori este aceea de a diminua impactul economic negativ, prin luarea unor măsuri față de angajați. Pentru a contracara astfel de manifestări, statul are obligația de a proteja prin mijloace ferme – inclusiv, prin instrumente de politică penală – angajații, și implicit, siguranța economică a acestora.
Formele speciale de înșelăciune manifestate pe fondul ingrijorării populației si dorinței – uneori, mai putin cugetate – de protecție, precum acele fapte în care se propun, dispozitive ori „leacuri” pentru „scanarea”, imunizarea ori tratarea afecțiunilor medicale specifice epidemiei ce impun starea de urgență. Prin aceasta, pe de o parte, s-ar contracara pornirile speculative, și manifest dezumanizate, ale unor asemenea indivizi, și, pe de altă parte, s-ar realiza o protecție mult mai energică a celor cu „atenția mai slabită” sau chiar, naivi.
Soluționarea cu maximă celeritate a cauzelor penale ce au ca obiect judecarea unor infracțiuni manifestate, pe fondul acestei situații, și în legătură cu aceasta, cu celeritate, în mod public, și aplicarea unor sancțiuni – cum am mai spus – exemplare.
În aceste circumstanțe excepționale, centrul de greutate trebuie mutat asupra funcției de intimidare a reacției penale, și mai puțin, asupra reeducării, care, în condiții normale ar trebui să fie scopul principal al pedepsei, și anume „însănătoșirea socială a individului”. Acum, societatea – mai mult ca oricând – are nevoie de apărare, iar cel mai energic instrument juridic, modelator al conduitei umane, rămâne frica de pedeapsă.
[1] Codul Penal Carol al II-lea, Adnotat, Vol. II. Ed. SOCEC&CO., S.A., Bucuresti 1937, p. 37.
