Funcția socială de apărare – contra actelor socialmente periculoase -, implică nu doar o cât mai fidelă înțelegere a criminalității (ca fenomen social și juridic) dar și o permanentă adaptare a cunoștințelor privind comportamentul criminal – în lumina noilor cuceriri ale științei, ce ne devoalează natura ființei umane, și a resorturilor (endo-gene) angrenate în determinismul comportamental uman -, astfel încât, politicile și tacticile anti-criminale (lupta contra criminalității) să poată fi permanent amorsate, adaptate și perfecționate, spre realizarea obiectivului țintă – contracararea comportamentului criminal.
În această paradigmă (a unei nevoi permanente de adaptare) consider că inclusiv un demers orientat spre “culegerea” și fructificarea roadelor oferite de neuroștiință (ce explică și oferă Înțelegerea bazei biologice a învățării, memoriei, comportamentului, percepției și conștiinței) în mod cert, joacă un rol determinant (dacă nu chiar, uneori esențial) în înțelegerea comportamentului criminal și, cum spuneam, în adaptarea mecanismului de apărare socială prin înzestrarea acestuia cu mijloace apte să asigure o cât mai eficientă politică penală, centrată, pe cât posibil, pe prevenție dar și, pe reabilitarea infractorilor, de vreme ce, în actuala filosofie penală, accentul se pune pe reeducarea individului și redarea sa, societății, și nicidecum pe eliminarea acestuia.
Abordând ad abruptum, subiectul, vedem cum drumul crimei (iter crimins) începe (cum era de așteptat) cu o prima fază internă (cugitatio) ce cuprinde toate procesele implicate în adoptarea unei hotărâri, ce mai apoi, antrenează activitatea fizică, socialmente periculoasă, vorbind aici de faza externă (execution) a infracțiunii, cu toate etapele sale.
Astfel, cele două componente, relevă cele două laturi ale actului infracțional (latura subiectivă și cea obiectivă). Relația dintre cele două laturi (de fapt, etape în parcursul crimei) dezvăluie cum, fază internă, nu doar că precede – cum, era și firesc – fază externă, dar o și determină, de unde, deducem o relație cauzală între ceea ce s-a gândit și ceea ce s-a săvârșit.
Și ajungem astfel la realitatea că, activitatea fizică (ce constituie elementul obiectiv al infracțiunii) se realizează numai prin efortul, contribuția sau inerția energiei fizice a omului, iar această energie fizică este propulsată sau diriguită de energia psihică, care însoțește orice manifestare fizică a omului[1].
Vinovăția, în concepția actuală a legii penale, este privită ca un proces de conștiință alcătuit din doi factori: un proces intelectiv și un proces volitiv.
În mod univoc, doctrina penală afirmă că, în conștiință apare reprezentarea faptei și a urmărilor acesteia, și tot aici, are loc procesul de deliberare asupra faptei și asupra motivelor ce pot determina luarea hotărârii. Dar, foarte important, tot în acest loc, se și ia hotărârea dacă se săvârșește ori nu fapta.
Dacă ar fi sa vizualizăm cu ochii minții acest proces și, am marca pe o axă a timpului, cronologia acestor etape, am putea spune că: mai întâi, apare informația[2], ce naște un gând (o etapa, pe care personal, o denumesc “incubation”) desăvârșita într-o idee, ce generează o intenție (delictuală) ce mai apoi, este supusă deliberării pentru ca, în final, să se ia hotărârea de a săvârși ori nu, fapta.
Sigur, conștiința nu se limitează numai la a lua hotărârea (voința) ci, cum pe drept cuvânt s-a spus, voința, condusă de conștiință, mobilizează și dinamizează energiile necesare pentru punerea în executare a hotărârii[3].
Chiar dacă vinovăția reprezintă “un mixt” al celor două procese, sinergetice (volitive și intelective) s-a apreciat[4] că totuși “raportul de forțe” înclină în mod decisiv în favoarea procesului intelectiv, ce va deține poziția dominantă (pare a fi un primus inter pares) cu argumentul că acesta contribuie la realizarea reprezentării asupra faptei[5] și consecințelor acesteia, după care, se răsfrânge asupra procesului volitiv, orientând și dinamizând voința făptuitorului, în realizarea faptei concrete.
Altfel fiind spus, procesul intelectiv realizează cauzalitatea psihică, iar voința declanșează cauzalitatea fizică.
Sub acest aspect, se cuvine a aminti cele două[6] mari teorii, respectiv: (1) Teoria voinței, care în esență ne spune că avem o îndoită voință: una, privind activitatea fizică, alta privind rezultatul. Când s-a dorit atât activitatea fizică cât și rezultatul, discutăm despre dol, în schimb, când s-a dorit numai activitatea fizică, nu și rezultatul, vom avea greșeală sau culpa, și (2) Teoria reprezentării, în care – în esență -, se susține că elementul subiectiv constă într-o manifestare de voință și de conștiință.
Altfel spus, când cineva voiește o activitate fizică, el concepe care vor fi urmările acesteia, având astfel în minte reprezentarea (imaginea) urmărilor firești la care trebuie să conducă activitatea. Această reprezentare a finalității, este un act de conștiință care însoțește actul de voință. Prin urmare, când cineva a dorit activitatea și a conceput care vor fi urmările acesteia, vom avea intenție (dol); când cineva a dorit activitatea dar nu a conceput urmările acesteia, deși trebuia și putea să aibă această reprezentare, vom avea culpă (greșeală) și, când cineva a dorit activitatea dar nu a putut avea reprezentarea urmărilor, vom avea caz fortuit. De menționat cum, legiuitorul actual al Codului Penal, a îmbrățișat teoria reprezentării.
Focusându-ne atenția asupra celor doi factori, se observă cum:
• Factorul Volitiv
Este privit drept facultatea psihică care comandă și îndrumă energia fizică a omului, fiind firesc, să nu atribuim fiecărui om, decât acele activități fizice care s-au efectuat sub impulsul voinței sale. Sigur, nu simpla voință este relevantă – penalmente privind -, ci, numai aceea care s-a manifestat în mod liber[7].
Pe drept cuvânt s-a remarcat[8] cum, manifestarea voinței (luarea unei hotărâri) se produce în urma unui proces psihic în care participă, ca elemente determinative, nu numai senzațiile și reprezentările imediate (actuale), ci întregul patrimoniu spiritual al omului cu toate imaginile și reprezentările lui, cu toate asociațiunile sale de idei, cu toate afectele sale, în fine, cu tot ceea ce inteligența a cumulat prin rațiune, cultură, experiență. Astfel, elementele determinative apar simultan sau succesiv “pe ecranul minții noastre” când, ele pot converge spre aceeași rezoluție, dar pot fi și divergente; în acest caz, alegerea hotărârii se va face prin acel act de chibzuință pe care-l numim auto-determinare.
Așadar, factorul volitiv – care, sub aspectul dreptului penal trebuie să provină de la o persoană capabilă de a voi, și să fi fost liber determinat -, reprezintă “forța spirituală care propulsează energia fizică.”[9] Vorbim despre voință, inclusiv în cazul unei conduite omisive, când agentul, își manifestă voința de a face altceva, decât ceea ce trebuia să facă.
Sub aspect probator, inclusiv factorul volitiv trebuie probat – raportat la exigențele actuale din domeniul penal, și la incidența prezumției de nevinovăție-, făcând mențiunea că prezumția trasă din teza că “orice activitate a omului trebuie socotită ca fiind o activitate voită, iar voința ca fiind liberă și normal manifestată până la proba contrară” ușurează sarcina acuzării, câtă vreme, simpla imputație de fapt (imputation facit) ar consta per se, și proba (prin prezumție) a voinței. Dar, acest fapt, nu constituie o dispensă de proba, și nici nu împiedică o contra-dovadă în apărare.
• Factorul intelectiv (conștiința)
Reprezentarea faptei și urmărilor acesteia, presupune prin excelență că aceste realități (viitoare – fapta ce urmează a se realiza, și urmările acesteia) să poată fi concepute de către agent, la nivel intelectual, prin conceperea, și proiecția lor viitoare (ante-delictum), ceea ce implică puterea de imaginație și înțelegere a semnificației unui comportament viitor, discutând într-un cuvânt, despre un veritabil construct mental, altfel spus despre o proiecție anticipativă.
• Conștiința
Conștiința, după cum se vede, reprezintă cheia înțelegerii și fundamentării vinovăției penale (care, în optica mea reprezintă piatra unghiulară a dreptului penal) de vreme ce, în acest for intern –, se manifestă procesul de reprezentare (procesul intelectiv) dar tot aici, se naște și hotărârea de a săvârși o anumită activitate, și sunt în acest sens propulsate energiile necesare făuririi acesteia (volitive).
Pe acest substrat biochimic și electrofiziologic, este procesată informația și ne formăm o impresie individualizată, diferită de la om la om, iar aceasta (De Ce ? percepem diferit ) se datorează tocmai conștiinței care, punându-și amprenta subiectivă, conferă un sens diferit informațiilor de același tip[10], fiind o realitate că în conținutul acestui act cognitiv și, deci, al unei conștiințe, ce implică o întreagă istorie genetică, educațională, culturală, experențială și nu doar informațiile receptate ad-hoc[11].
Astfel, numai exemplificativ, voi reda două aspecte cu o puternică relevantă asupra domeniului vinovăției:
Un prim aspect, ar fi acela că, percepția fiecărui subiect, poate fi (și, de cele mai multe ori, chiar este) diferită, nu doar comparându-ne cu alții, ci chiar față de însăși realitatea obiectivă, ce poate fi reprezentată în mod distorsionat, sau chiar fals, vorbind astfel, nu despre o percepție obiectivă ci, despre o veritabilă percepție subiectivă[12].
Deopotrivă, un alt aspect cheie semnalat de știință[13] (devenit, un adevăr științific) și care, are o puternică – în opinia mea -, relevanță în “cum concepem vinovăția, și imputabilitatea faptei” este cel privind mecanismul -demonstrat -, prin care creierul procesează informația. Reamintesc cum, mintea umană, este definită ca fiind “un proces relațional și incorporat, ce reglează fluxul de energie și informație.”[14]
Aici, bunăoară, sunt descrise două căi de procesare a informației și de răspuns – cu o puternică relevanță juridică -, un proces ce implică zona ariilor prefrontale ale creierului (zona de procesare a informației conștiente) și o alta, ce nu implică această zonă.
Sumarizând, schița
Astfel, calea rapidă este inconștientă, pentru că nu ajunge în aria de decodificare a informației, care este cortexul prefrontal. Spre exemplu, în fața faptului perceput ca fiind “un pericol” structura cerebrala ce receptează informația vizuală este amigdala, care trimite informația în ariile vizuale,astfel încât noi vedem pericolul, având după caz o reacție de retragere sau de apărare (luptă sau fugi) de care – și aici, este chestiune penalmente relevantă -, de care devenim conștienți ulterior. Practic, abia în “timpul doi” devenim conștienți de ceea ce se petrece prin transmiterea informației la cortexul prefrontal.
În acest context, se pune întrebarea: Dacă în prezența unei acțiuni al cărui resort intern este procesat într-o zona inconștientă (precum mecanismul sistemului I) putem discuta despre vinovăție, și cum ar trebui adaptată reacția socio-penală. Precizez că, în ce mă privește, situația expusă se diferențiază net, atât față de ipoteza iresponsabilității penale, cum aceasta este descrisă de articolul 28 din Codul Penal, unde agentul nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze, cât și, de cauzele de neimputabilitate, cum acestea expres și limitativ sunt prevăzute la articolele 24-31 Cod Penal.
Deopotrivă de interes, sub acest aspect al – luării deciziilor -, este și faptul că, realitatea științifică[15], demonstrează în prezent, că în realitate creierul uman nu funcționează pe sistemul input-output de date și care trece informația senzorială prin diferite stadii de procesare până când ajunge la un punct final (adică, circuitele cerebrale nu merg direct de la A la B la C) ci, există așa-numitele bucle de feedback prin care circulă informația (adică, informația nu va putea merge de la C la B, de la C la A si de la B la A).
De aici, s-a susținut – cu mare relevanță juridică -, cum percepția conștientă (care, poate fi asimilată procesului intelectiv) se formează nu doar din informațiile senzoriale receptate de structurile corticale, prin combinarea și “potrivirea acestora” cu așa-numitele “așteptări sau expectate (expectationis).”[16]
Practic, se confirmă astăzi spusele Sf. Toma d’Aquino (1225-1274) ce susținea că, deși faptele oamenilor decurg din deosebirea dintre bine și rău, totuși, sunt unele ce “nu izvorăsc din deliberarea rațiunii”.
Astfel, în condițiile în care, astăzi, neuroștiința ne decriptează o serie de necunoscute despre cum funcționează creierul și mintea umană, nu ne rămân nouă, juriștilor, decât să preluăm acele adevăruri demonstrate științific și univoc(e), și să le uzităm atât în domeniul dreptului penal, penologiei, și de ce nu, în vasta materie a științelor criminale, înțelese – după cum spunea eminentul profesor I. Tanoviceanu -, că fiind acel sistem de discipline care au ca obiect studiul crimei și al criminalității ca fenomene naturale, sociale și juridice.
[1] Vintilă Dongoroz, Drept Penal, Ed.1939, reeditata de Asociația Română de Științe Penale, București 2000, p. 187
[2] Se are în vedere informația cognitive; Virgil Stanovici, Filosofia Informației, ed. Politica, 1975, p. 28
[3] George Antoniu, în Explicațiile Noului Cod Penal, Ed. Universul Juridic, 2015, Vol. I., p. 167
[4] George Antoniu , op. cit., p. 167
[5] Uneori, nu se cere o reprezentare exactă a acțiunilor, ci cum ar fi în cazul infracțiunii continuate, inacțiunilor ce urmează a se înfăptui, a condițiilor săvârșite sau urmărilor ce vor surveni, ci este suficientă chiar și o prevedere în linii generale a activității infracționale – Constantin Sima, Unitatea de Infracțiuni, Revista ProLege, nr. 4/2014
[6] În doctrină, a fost semnalată și o a treia teorie, teoria mobilului, dar care, finalmente a fost considerată ca o formă a teoriei voinței, întrucât adaugă și mobilul urmărit, considerându-se că, dacă agentul a urmărit un mobil corespunzător răului cauzat, atunci se va considera că a acționat cu intenție, pe când dacă a acționat cu un alt mobil, I se poate atribui numai greșeala.
[7] V. Dognoroz, op. cit, p. 189
[8] V. Dongoroz, op. cit, p. 190
[9] V. Dongoroz, op. cit., p. 190
[10] Dumitru Constantin-Dulcan, Mintea de dincolo, Ed. Scoala Ardeleana, Cluj-Napoca, 2005, p. 45
[11] C. Dulcan, În căutarea sensului pierdut, Vol. II, Ed. Eikon Cluj-Napoca, 2008, pp. 130-131
[12] D.C. Dulcan, op. cit. p. 33
[13] D.C. Dulcan, În căutarea sensului pierdut, Vol. II, Ed. Eikon Cluj-napoca, 2008, p. 98
[14] Daniel J. Sigel, Mindsight, Noua știință a transformării personale, ed. Herald, 2021 p. 89
[15] David Eagleman, Incognito, Viețile secrete ale creierului, Ed. Humanitas, 2017, p. 63
[16] David Eagleman, op. cit. p. 65
Av. dr. Artin Sarchizian
